Unul dintre cele mai originale muzee din New York si din lume este “Whitney”, de pe 75 Street, colt cu Madison Avenue, unde, alaturi de salile de pictura, se afla si o sala de cinema dedicata unei fondatoare a acestui gen de spectacol, Alice Guy Blanché (1873 – 1968), prima femeie regizor, care a fost si proprietara unui studio, in care a realizat peste o mie de filme mute, intai in Franta (1896 – 1907), apoi in Statele Unite (1910 – 20). Sala are si un program de filme, difuzate sub genericul “Cinema Pioneer”. Sunt filme de cateva minute, incluse in cicluri, precum “Comic Moves”, “Houses Divided”, “Scoring Guy Blanché”, “Cops & Robbers” si altele. Primele sale filmulete sunt comedii, western-uri, ecranizari dupa romane si piese de teatru, ajungand pana la a crea filme cu sunet sincron. Exista o fotografie-document din 1905, la studioul “Gaumont”, cu Alice Guy in timpul turnarii unei phonoscene. Ea dirijeaza sincronizarea sunetului cu imaginea la un film de 2 minute. Eu am vazut trei dintre filmele sale, printre care si The Ocean Waif (1916), considerat filmul ei de referinta, o melodrama in care se petrece o crima din gelozie, o tema mult abordata de filmul mut, aici iubitul fiind acuzat si judecat ca l-ar fi ucis pe cel care a vrut sa-i violeze iubita, dar pana la urma aflam ca vinovat e un alt barbat, adevaratul gelos pe iubirea celor doi. Filmul este foarte expesiv ca interpretare si imagine. Evident, toate aceste filme care se proiecteaza la “Whitney” sunt restaurate, avand inserturi digitale si uneori sunet de ambianta. 

In spiritul acestei idei, de muzeu-cinema, descoperim si expozitia lui Omer Fast (n. 1972), un creator tanar care ne prezinta o instalatie speciala, constand din trei filme care ruleaza simultan in trei sali diferite, unite insa printr-un coridor intunecat, prin care poti sa ajungi de la o sala la alta. Filmul serial, din trei episoade, care se proiectaeza se numeste Nostalgia si este bazat pe un interviu cu niste nigerieni refugiati in Londra. Experienta este, de asemenea, inedita. Filmul se afla la granita dintre documentar si fictiune, cu efecte neobisnuite, fiind circumscris genului “post-apocalyptic”. Dupa audienta, e posibil ca in aceasta forma de spectacol sa stea viitorul artei filmului. Ceea ce se comunica pe panza e in functie de cum se comunica, de forma prin care ni se comunica, dat fiind ca ecranele din cele trei sali au dimensiuni in marimi crescatoare, ba unul dintre ecrane, cel din mijloc, este dublu, imagnea fiind divizata. Spectatorul se afla ca intr-un joc savant in care e invitat sa treca de la un ecran mic la altul mare, apoi la altul si mai mare. Vizitatorul poate alege, dar in acelasi timp e si co-participant, artist, fiindca poate combina dupa propria sa simtire si mentalitate secventele dntr-o sala cu cele din alta sala. E un bun exercitiu vizual, dar si auditiv, caci de la limba nigeriana trecem la franceza si engleza. Iar uneori avem si secvente subtitrate in engleza. E un simfonism multicultural, in care spectatorul nu mai este pasiv, fiind obligat sa reactioneze, sa intre in dialog cu instalatia pe care o propune Omer Fast, care debuteaza cu acest proiect. Dar ce fel de nostalgie poate fi aici? Tarkovskiana sau pur si simplu picturala, asa cum vedem in celelalte sali ale muzeului? Evident, atractia de capatai o constituie expozitiile sale de exceptie, precum cea a lui Roni Horn, axata in exclusivitate pe fotografie, pe efecte optice, chiar si atunci cand artistul expune lucrari din sticla sau metal. Semnificativa este suita de tablouri numita Water, incercand sa raspunda la intrebarea: “Is water sexy?”, imaginile fotografice avand o fluiditate speciala, vulcanica, ba chiar sculpturala, amintindu-mi de faimosul aforism al lui Brancusi: “Sculptura este apa, apa insasi”.

Imaginea, cu precadere imaginea abstracta, este dominanta in acest muzeu. Si nu ma refer doar la imaginea picturala sau sculpturala, ci fotografica si cinematografica. Insasi expozitia principala, o retrospectiva a marii artiste Georgia O’Keeffe (1887 – 1986), contine o supriza fotografica de proportii, asa cum nu am mai vazut. Dupa ce in zeci de sali sunt expuse socantele lucrari ale artistei, cuprinse sub genericul Abstraction, O’Keeffe fiind printre primele femei din lume care a creat arta abstracta, incepand din 1915, cand a facut parte din grupul newyorkez “Charcoal Drawing”, descoperim o sala in care o vedem pe Georgia O’Keeffe drept model pentru artistul-fotograf Alfred Stieglitz. Pe cat de abstracte sunt lucrarile ei, pe atat de concrete sunt fotografiile lui Stieglitz, in care Georgia ne apare in toate posturile, in special nud, lucrari numite Torso. Apar mainile ei, detalii ale chipului si trupului, un intreg spectacol imagistic al acestei femei frumoase, fascinante, care a creat una dintre cele mai originale arte abstracte din lume. Si e suficient sa amintim obsesia ei de baza, de a crea un abstractionism floral, ca in Flower Abstraction, dar si multi-color, cautand sa exprime abstractiunea culorilor, ca in tablourile Pink Abstraction, Blue Abstraction, Red Abstraction si asa mai departe, pana la albul si negrul abstract, apoi combinandu-le, cum face in Abstraction Red and Black, totul tinzand spre a crea un balet si o muzica picturala, ca in Blue and Green Music. Un gand al artistei din 1976: “Intelesul cuvantului, pentru mine, nu este asa de exact ca intelesul culorii”. Si mai departe: “Abstractiunea este adesea cea mai sigura forma pentru lucrul intangibil din mine pe care eu pot sa-l clarific numai in pictura”. Avem aici, la Whitney, o mostra de ceea ce inseamna un muzeu modern, garantand o placere estetica de exceptie, in care se imbina trecutul si viitorul imaginii in varii trairi plastice.