Cineva era revoltat de ce nu se mai tipareste Dostoievski, cautand o carte de-a lui cu lumanarea, cum se spune. De fapt, el cauta, îmi spunea, cartea Marele Inchizitor de Dostoievski. I-am spus ca Dostoievski nu a scris o carte cu acest titlu, a scris o legenda a Marelui Inchizitor care se afla în romanul Fratii Karamazov. E o legenda imaginata de Ivan Karamazov si povestita fratelui sau, Aliosa, cand acesta era în prag de a se calugari. Acest fragment despre Marele Inchizitor a fost detasat de oamenii de teatru, de cei rusi, în primul rand, si transformat în piesa de teatru. Fragmentul a devenit poate unul dintre cele mai jucate texte dramatice din lume. Si la noi este jucat la Teatrul National în viziunea lui Radu Penciulescu, cu Victor Rebengiuc în rolul principal. Pe amicul meu îl interesa acest text fiindca, zicea el, desi nu l-a citit, e nevoie azi de un Mare Inchizitor, sa se termine cu Raduleasca, Baseasca si cu toate magariile! El se gandea la un fel de Terminator. Dar Dostoievski nu s-a gandit la asa ceva, dimpotriva, el creeaza legenda revenirii lui Iisus Hristos într-o Spanie medievala si imagineaza cum Marele Inchizitor e martor, într-o piata din Sevilla, la vindecarea unui orb si la învierea unei copile de catre Mantauitor. Atunci el da ordin ca acesta sa fie arestat. Si în camera de arest, Marele Inchizitor îi demonstreaza lui Iisus de ce revenirea sa în lume nu e potrivita si ca trebuie sa plece definitiv. Îl elibereaza deci numai cu aceasta conditie. Ideea de baza este ca omul nu mai are nevoie de Hristos, fiindca s-a înfratit pe veci cu diavolul si ca aceasta alianta e singura potrivita sa-i aduca paine si fericire. Pe pamant nu sunt pacate, ci flamanzi, zice Marele Inchizitor prin imaginatia lui Ivan. Cand Iisus a fost ispitit de Satana în pustie si a refuzat oferta acestuia, o oferta materiala, a facut o mare greseala. Dovada ca istoia faurita de Iisus, pe care o traieste azi omenirea, e gresita. Adevarata istorie este aceea propusa de Satana. Si pe care biserica si-o asuma. Marele Inchizitor se substituie deci lui Antichrist. Asadar, avem aici un conflict între biserica si Iisus, vazut ca doctrinarul unei elite. Degeaba vrea Iisus sa se împace cu biserica, sa-i daruiasca iubirea lui, prin acel sarut pe care îl pune pe buzele uscate ale Marelui Inchizitor. Dostoievski apara aici adevarata libertate a spiritului, adevarata credinta, care nu exista pe pamant, o credinta utopica. Religia este doar pentru mase. Iar biserica nu face decat sa o ocroteasca, sa ofere solutia painii terestre. Ea nu are nevoie de painea din cer. Si Voltaire scrisese o satira, Magarul Papei, în care suveranul pontif se prosterneaza la picioarele diavolului, în schimbul dobandirii puterii pamantesti. Într-o astfel de lume deci e loc si pentru Raduleasca, ea poate sa stea foarte bine langa Dostoievski, ba, dimpotriva, sa-i ia si locul.