Daca vrei sa iei pulsul artei asa cum se prefigureaza a fi ea in viitor, la New York exista un loc sigur pentru asa ceva: Museum of Art and Design (MAD). Aici este concentrata crema artistilor si a cautarilor lor avangardiste. Este prin excelenta un muzeu al experimentelor, al cautarilor novatoare, al tendintelor de ultima ora din America si din lume. Cei mai buni artisti expun aici, iar sarbatorile de iarna sunt un prilej pentru muzeografi sa-si puna in aplicare cele mai originale idei, gandindu-se la milioanele de turisti care vin la NY. De regula, expozitiile periodice se schimba neincetat, din trimestru in trimestru, ba uneori de la luna la luna. Insa cumpana dintre ani ofera parca alta haina expozitionala. Am constatat acest lucru personal, de atatea ori. Mereu ma intreb, de cate ori revin in marele oras, oare ce-a mai pregatit nou MoMA? Dar Guggenheim? Dar Frick Collection? Iar la urma imi pregatesc o stare anume pentru a merge la MAD. Normal, de fiecare data un muzeu e altceva. Pentru ca, in afara de colectiile lui permanente, prezinta lucrari complet noi, de ultima ora, cat mai socante, in expozitii personale sau de grup, cu artisti cat mai diferiti si mai speciali. Asa cum am aratat cand am prezentat ce se expune acum la MoMA, Metropolitan Musem of Art, Guggenheim Museum sau Whitney Museum, si la MAD, pe langa “permanent collection”, vezi ce n-ai mai vazut. Inca de la intrare, ne fura ochii o imagine ca in Piratii din Caraibe, adica te intampina o corabie rasturnata atarnata de plafon, care e imbracat in dantele din hartie. Si vaporul e tot din hartie. Iar salile de la etajele muzeului sunt dominate de acest material, caci spectacolul plastic se afla sub genericul “Slash. Paper under the knife”. Pare un limbaj imprumutat de la film: “Taietura. Hartie sub cutit”. Dominante sunt instalatiile, una mai ingenioasa decat alta.

Dar trebuie imediat spus, asa cum am observat in special si la Whitney Museum, ca la fiecare pas ne intalnim cu ecrane, care explica unele lucrari sau care fac parte intrinseca din ele, imagnea in miscare cinematografica sau animata insotind obiectul plastic, de regula sculptural. Bunaoara, am ramas uluit sa vad filmul Stone on Stone, in care autorul, englezul Rob Carter, a luat drept obiect al experimentului sau faimoasa catedrala medievala Saint John of Divine, a treia ca marime din lume, pe care o vedem cuprinsa de flacari, asa cum s-a intamplat in realitate, cand a ajuns ruina, ca apoi sa renasca precum pasarea Phoenix din propria-i cenusa. Recompunerea sau reconstituirea ei este un spectacol miraculos. Tehnica digitala, animata, ne da senzatia ca numai o minune a putut reface o asemenea constructie. Ca printr-o vraja deci, vedem refacandu-se coloanele, peretii, turlele, vitraliile, interioarele, pana vedem si auzim si o slujba religoasa. Cat timp se recompune catedrala, sunetul e inspirat de muzica lui Maessien si a altor compozitori moderni, sugerand deplasarea unor imense blocuri de piatra, ca in povestea statuilor de pe Insula Pastelui. Miracolul, straniul, supranaturalul sunt prezente peste tot. Ba chiar si fantomaticul, asa cum vedem la etajul 2, in sectiunea numita Ghost Stories, cu precizarea New Designs from Nendo, artistul japonez care ne prezinta o instalatie de scaune fantomatice, plutitoare, ca in imaginatia bolnava a personajelor din Scaunele lui Eugène Ionesco. Partea de jos a scaunelor pare vopsita in alb, ca si toata pardoseala. Dar cand vezi alaturi filmul in care ti se explica cum au fost construite aceste scaune, realizezi ca partea lor inferioara este din sticla. Aceasta tehnologie lemn-sticla a permis o deviatie de efect optic, ca si cum ai vedea din avion aceste scaune plutind pe nori cumulus. E un spectacol visual fascinant, pe care, trebuie sa recunoastem, nu-l atinge inca filmul decat poate in varianta Avatar. Indiscutabil, arta plastica a imprumutat multe efecte de la film, asa cum si filmul i-a daruit ei o spectaculozitate aparte, ca in Phantom-Waves sau Polarizing Film, in care vedem niste forme alcatuite din pelicula, sugerand sticla. Multe ale instalatii dovedesc intr-un mod indubitabil estetic, caci satisfactia este de acesta natura, ce efecte minunate preodice interferanta limbajelor, a artelor, atunci cand ea este realizata cu har.

In fine, o nespus de placuta surpriza mi-a facut sa descoper la etajul 5 lucrarea Tunnel Books de Andrea Dezsö (n. 1968), originara din Romania. Prezenta unei artiste din Romania, singura romanca printre sute de americani si straini, este prin ea insasi un eveniment. Pe un ecran alaturat, apare si tanara artista, intr-o bluza verde si cu parul saten, taiat scurt si lins, explicand cum a creat tunelul sau de carti, un rezultat al amintirilor din copilaria sa transilvana, respectiv o serie de scene decupate, ca in teatrul de hartie a lui Alain Lecucq. Tehnica se numeste “hand-cut paper”, prin care artista a realizat un tunel de imagini mitice, arhetipale, in care personajul copil se afla in diferite ipostaze subconstiente, ca in universul suprarealist al lui Tim Burton. Cred ca si mai interesant ar fi sa aflam cum a ajuns Andrea sa expuna aici, in cel mai select muzeu newyorkez! Dar asta e alta poveste, e povestea ei secreta. Altfel nu s-ar fi precizat in fisa ei expozitionala ca reprezinta si America.