La doar 19 ani, George Pistereanu se poate mandri cu faptul ca a jucat rolul principal intr-un film ce reprezinta Romania in competita oficiala de la Berlin, dupa 17 ani de absenta.
                  Cand a filmat pentru "Eu cand vreau sa fluier, fluier" George avea 18 ani si era inca elev la liceul de arte Dinu Lipatti din Bucuresti.
Acum este student in anul I la UNATC, sectia Teatru. Merge la cursuri, are sesiune, da examene si se pregateste de Berlin.

                  Ne-am intalnit pentru interviu la sediul La Strada din Cotroceni, in doua seri consecutive. In prima seara George si-a cerut scuze de intarziere - venea de la examen. Este un tanar obisnuit, dar care isi ia foarte in serios treaba. Vorbeste cu placere despre experienta "Eu cand vreau sa fluier, fluier", isi doreste sa faca film si viseaza, la fel ca si colegii lui, sa mearga mai departe in lumea cinematografiei.

                  Povesteste-ne putin cum a inceput totul.
                  Eram in clasa a XII-a cand la scoala au venit 2 tipi cu o camera, un trepied si un aparat foto sa ne faca poze. Nu ne-au dat foarte multe informatii, ne-au spus doar ca au nevoie de niste baieti si de niste fete, atat.
                  Dupa aceea, am avut o zi in care a trebuit sa mergem sa ne inscriem, sa ne facem fisa. Ne-au chemat pe toti cei din clasa a XII-a C. Am ajuns la casting intamplator. L-am sunat pe un prieten si mi-a spus ca merge inspre casting, eu eram in apropiere de scoala, ne-am intalnit si am mers impreuna. 

                  Cum a fost castingul?
                  Castingul a durat 7 luni de zile - 7 luni care mi-au prins foarte bine. A fost ca un workshop pentru mine, s-au concentrat toti cei 4 ani de liceu in aceste 7 luni – am reusit sa imi dau seama cu ce se manaca.
                  Mi-am fixat anumite baze, m-a ajutat foarte mult toata aceasta perioada.

                  Ce ati facut in acest timp?
                  Dupa ce au fost facute primele selectii, am facut niste improvizatii de genul – 5 puscariasi stau in camera din puscarie si vine al 6-lea care e nou si se prezinta, restul ii pun foarte multe intrebari.
                  Pana cand am intrat in paine si am inceput sa lucrez pe segmente din scenariu.
                  La un moment dat ajunsesem sa nu il privesc ca pe un casting, era o chestie care mi se intampla. Ciudat, dar chiar nu l-am privit ca pe un casting. Cand mergi la un casting pentru o reclama te gandesti ca ai vrea sa iei castingul – pentru partea financiara. Aici chiar nu m-am gandit la chestia asta, pur si simplu. L-am luat ca atare. 

                  Cum a fost momentul in care ai aflat ca esti ales?
                  Intai am iesit cu Florin la o cafea si am crezut ca imi va zice ca rolul este al meu dar nu era sa fie asa. Atunci mi-a spus ca inca nu s-au hotarat, ca este un rol greu si nu stie daca se poate baza pe mine. Mi-a propus sa facem o proba cu echipa in locatie sa vada cum ma descurc.
                  Am dat atunci o proba cu camera, echipa si tot ce trebuie.
                  Dupa doua saptamani am fost la o alta cafea cu Florin si am aflat ca am luat rolul. M-am bucurat. Prima data cand ma intalnisem cu el, am intuit asta. Florin o stia, se vedea in ochii lui, dar asteptam sa-mi spuna si sa batem palma. Trebuia sa aud acel “l-ai luat”, dar a fost o chestie foarte interesanta, faptul ca am simtit-o.

                  Cum au fost primele zile de filmare?
                  Pe detinuti i-am cunoscut inainte de inceperea filmarilor, la Penitenciarul Craiova, unde am fost in timpul celor 7 luni si am facut niste improvizatii cu ei. Am avut o oarecare reticenta, mi-am propus sa fiu tipul din grup care sta deoparte si priveste. Cea mai proasta idee.
                  Nu era acesta modul prin care puteam lucra. Nici nu stiam foarte bine ce avea sa urmeze. Cand am inceput sa ma pregatesc, am inceput sa-mi dau seama.
                  Ei au fost foarte deschisi, au avut aceasta intentie si m-au ajutat foarte mult.
                  Nu m-au privit ca pe un intrus, dar m-au privit cumva de sus si cu invidie.
                  Eu veneam de afara, aveam tot ce ei nu au – de la telefonul mobil pe care il folosesc la discretie, la prieteni si libertate. Ei nu aveau toate aceste lucruri. Ma simteau ca pe ceva mai sus de ei si incercau sa pondereze si chiar sa o aduca sub limita prin glume. Pe parcurs, am stabilit anumite limite.

                  Ai legat relatii cu detinutii/colegi de platou?
                  Eu nu am reusit sa leg cine stie stie ce relatii. In pauzele de la filmari mai vorbeam despre fotbal, femei si masini.
                  Mai multi dintre colegii de platou au iesit acum afara.
                  Am inteles chiar ca Ursu va veni si el la Berlin. Mi-ar placea asta pentru el. Il scoate din lumea lui si il duce intr-un loc altfel, vede o alta lume.

                  Cum se desfasura o zi de filmare?
                  Cu o seara inainte iti propui sa te culci la 9, dar ajungi sa te culci la ora 3 - nu neaparat din vina ta. Ma trezeam apoi la 6, ma suna Ruxandra, ajungeam la micul dejun intotdeauna cand toti terminau si apoi plecam pe platoul de filmare (aveam cam 30 de minute pana acolo), mergeam la costume si machiaj.
                  Stiam targetul pe ziua respectiva de cu o seara inainte si era destul de simplu – vorbeam dinainte cu Florin ce am de facut. Cand totul era pregatit, ajungeam pe platou si trageam 3-4 duble. Filmarile tineau pana seara pe la 7.

                  Cum a fost colaborarea cu echipa?
                  Cu regizorul Florin Serban m-am inteles extraordinar de bine. Aveam o relatie foarte buna – vorbeam foarte mult.
                  Era acel stil de invatamant antic grecesc – grecii se plimbau si vorbeau, astfel invatau tot felul de lucruri. Ceva de genul acesta a fost si la noi. Stiam ce aveam de facut dinainte. Cu producatorii a fost mai simplu chiar – pe Daniel il vedeam foarte des - cu treburi strict diplomatice, cum ii este stilul, pe Catalin mai rar. Fiecare avea treaba lui si si-o facea pe partea lui.

                  Cand ai filmat erai elev. Acum ai intrat mai mult in breasla, esti student la UNATC. Cum a influentat "Fluierul" pasii tai mai departe?
                  E o chestie atat de mare. Stau abia acum si ma gandesc. Nu stiam de unde sa o apuc, abia acum imi dau seama. Proiect. De lung metraj. Care a fost platit. Rol principal. Berlin si Sarajevo. Aici abia incepeam abia sa realizez.
                  Deja incepusem sa ma reprezint – eu, George Pistereanu – prin ceva ce creasem intr-o luna. E ca o conducta. Sau ca un spatiu comercial pe care il cumperi si il inchiriezi si-ti vin bani. Aici in loc sa imi vina bani, am satisfactia si multumirea sufleteasca care vine.
                  Sa o luam asa. O avem pe Georgeta. Georgeta care citeste nu stiu ce revista si se da cu un parfum de fitze si cauta fuste. Se uita in revista (povesteste George in timp ce rasfoieste revista Tabu in care exista un articol si un pictorial cu el) si ma vede.
                  De curiozitate se opreste si citeste – “Un film de lung metraj, dupa 17 ani la Berlin”. Uau! Sunt niste lucruri. Oamenii care ma cunosc au primit vestea cu o multumire sufleteasca. E ceva in ochii lor si in starea lor atunci si acolo pe care pe mine ma multumeste.

                  Rolul din "Eu cand vreau sa fluier, fluier" iti influenteaza cu ceva relatia cu profesorii si colegii?
                  In primul rand ma schimba pe mine. Sunt o persoana miloasa la chestii mici. Eu ma simt prost ca ni se spune: “sunteti 70 de oameni la facultate. 30 or sa ajunga pe piata. Din acesti 30, 2 vor  ajunge mari. Ceilalti trebuie sa faceti ceva". Eu am un inceput, am o baza.
                  Intre ei e un soi de copilarie artistica. Adica toti vor sa iasa in fata, vor sa se remarce intre profesori – eu nu am chestia asta. Eu chiar nu vreau sa ies in evidenta, la scoala.

(va urma - George despre relatia cu Ada Condeescu si personajul sau, Silviu)