Am primit din partea catorva cititori (via Facebook, unde videofil.ro poate fi urmarit) cateva reactii legate de interviul cu regizorul Cristi Puiu, pe care am ales sa-l publicam in 3 parti (datorita complexitatii si lungimii). Majoritatea dintre voi intrebau despre cat de greu a fost si cum este regizorul ca om?
               Nu a fost foarte greu, dar nici usor. Este cunoscut faptul ca nu-i place sa vorbeasca cu presa. Nu poate si nici nu da foarte multe amanunte despre munca sa inainte ca aceasta sa fie gata. Nu, nu mi-a povestit subiectul "Aurorei". Nu, nu mi-a spus daca pleaca sau nu la Cannes cu Aurora (desi presa internationala asa titreaza).

               Ce am invatat despre Cristi Puiu? Nimic. Am invatat insa ceva de la el. Cristi Puiu, spre deosebire de alti cineasti romani, crede foarte mult in noroc. In loc sa-si adune laurii, Cristi Puiu vorbeste mult despre sansa si noroc. Si despre multumiri. Iar Cristi Puiu multumeste. Chiar daca noua, oamenilor, ne este greu sa multumim unor lucruri nedeslusite.
               Despre asta este vorba, in general, in ultima parte a interviului...

               Va pleca "Aurora" intr-un circuit al festivalurilor?
               Daca are noroc, da. Daca nu are noroc, nu. Mai e si asta o chestiune, cu norocul. Dar oamenii nu-si prea pun intrebari in directia aia.
               Stiti de ce? Pentru ca oamenii se cred stapanii Universului. Au descoperit mersul pe jos si apa calda si au impresia ca au gasit un sens profund al lucrurilor. Si atunci nu intreaba: cu norocul, sansa, aia ce inseamna? Oamenii fac lucruri, ajung la lucrurile acelea pentru ca s-a intamplat ca intr-un fel, cumva, destinul, Dumnezeu, cineva de dincolo de ei sa decida, sa le ofere aceasta sansa de a implini ceva. Si atunci ei cred in micimea lor ca ei au reusit, ca rezultatul este un efect direct, imediat al inteligentei lor, talentului, efortului depus. Si nu se gandesc nici o secunda la sansa, la noroc, la ceea ce celalalt decide. Ala singur decide. Ca se cheama destin, ca se cheama Dumnezeu, ca se cheama hazard, fiecare pune un nume peste chestia asta.

               Dumneavoastra ati avut noroc?
               Da, eu cred ca sunt un om norocos. Si cred ca foarte multe lucruri le-am reusit prin acest noroc. Sau hazard, sau destin, sau Dumnezeu. Eu cred ca ma iubeste Dumnezeu. Lucrurile se intampla de foarte multe ori asa, dar noi trecem in contul nostru totul. S-a intamplat pentru ca eu am fost destept si am obtinut chestia asta. Nu e asa. Tu parcurgi jumatate din drum catre tinta. Jumatatea cealalta se intampla pentru ca Dumnezeu vrea sau Dumnezeu nu vre.

               Mai exista si credinta ca meriti sau nu norocul. Fiecare lucru bun pe care il faci, ti se intoarce.
               Ce frumos... asta e un rationament de contabil. Si cu cat faci mai multe lucruri bune, cu atat locul privilegiat la loja din Paradis iti este asigurat. Si cine decide ca sunt bune? Eu! E cam simplu.
               Jumatate de drum o face omul, jumatate n-o face el. Si omul nu are treaba cu chestia asta. Cei mai multi asa cred. Ca gratie lor, datorita lor, efortului propriu si inteligentei proprii ajung sa obtina ceea ce isi propun sa obtina. Daca dumneavoastra credeti asa, va garantez ca nu sunteti singura. Cei mai multi oameni gandesc asa. Si stiti de ce? E foarte greu sa multumesti. Si daca se intampla sa fie, mai bine sa se cheme hazard sau noroc, pentru ca nu ai cui sa multumesti. E foarte greu... Multumesc. Multumesc. Multumesc.
               Eu stiu un lucru. Ca nu este meritul meu. Suntem foarte mici. Minusculi, microscopici. Si foarte putini se ridica si merita statutul de biped. Orgoliul e maxim, vanitatea e pana la cer si oamenii cred ca obtin ceva, obtin pentru ca ei. Nu obtin pentru ca ei. Asta se intampla cu viata noastra. O lunga serie, obositoare si extenuanta serie de orbecaieli si bajbaieli printr-o padure in bezna. Si din cand in cand, mai descoperim asa cate un obiect mic ratacit si la lumina lunii incercam sa-l configuram mental.
               Cativa dintre noi afla drumul. Dar cum? Pentru ca exista o decizie care nu ne apartine. Cineva a hotarat da. Ala, ala si ala. Paradoxul e ca foarte multi dintre cei care ajung la lumina au impresia ca "pentru ca ei". Si ce ii asteapta? O alta bezna! Pentru ca tampenia e maxima! Orgoliul e maxim! Sa crezi ca tu ai obtinut ceea ce ai obtinut gratie efortului, inteligentei si talentului personal e o tampenie abisala.

               Despre Avatar...
               Se lanseaza tot felul de critici. In discursul lor, tot felul de critici si jurnalisti au fel de fel de discursuri. Ce tristete! Avatar! Revolutie, nu stiu ce. Oamenii acestia nu au inteles un lucru fundamental. Si istoria e martora: revolutiile adevarate nu sunt identificabile asa, la prima vedere. Impresionismul s-a nascut cand au fost tablourile refuzate. Mai precis, la Salonul Refuzatilor. Ca erau greu de digerat, ca erau greu de acceptat - asta se intampla in artele vizuale, se intampla in cinema, se intampla in muzica, se intampla in literatura, peste tot. Hop top uite cum trei speriati au decis ca Avatar este marea revolutie in cinematografie. E incredibil.
               Cu adevarat o revolutie in cinematografie se va produce atunci cand se va produce. Va trece asa, neobservata. Sau in orice caz, cu mult scandal si va declansa un fel de unanimitate impotriva. Fiecarui gest important din istoria artelor i s-a facut opozitie.

               In cinematografia romaneasca a existat o astfel de revolutie?
               Nu. Si cinematografia romaneasca nu exista. Nu se poate discuta despre asta. Romania are deja un statut special. E un stat tanar, cu multe suisuri si coborasuri, cu multe greseli, cu multe balbaieli, cu Parlament si clasa politica transformate in balci... noi nu ne-am maturizat. Romania este un experiment, nu e o tara. S-au spus fel de fel de lucruri.
               Aceasta cinematografie romaneasca nu exista. Exista niste cineasti care incearca sa faca.

               Si cum ramane cu noul val? Romania este cumva catalogata.
               Da. Echipa de lupte greco-romane a Romaniei. Si intra cinematografia romana. Si ce daca organizatorii de festivaluri zic si fac?  Sunt niste oameni. Nu exista. Este o prostie. Nu exista noul val. Este o prosteala, o formula, un paspartu . Ce e aia? Noul val... noul val in raport cu ce? Cu vechiul val? Ce e asta? E o prosteala, oamenii au nevoie de chestiile astea pentru ca au nevoie sa gandeasca frumos despre ei insisi, sa gandeasca in termeni pozitivi pentru ca viata este suficient de dura asa ca haideti sa ne alimentam orgoliul si increderea in sine si amorul propriu. Astea sunt prostii.
               Noul val in raport cu ce? Exista doar provincialismul care ne consuma si ne defineste. Daca ar fi fost un nou val acesta ar fi fost identificat de criticii de film din Romania. Dar criticii de film din Romania nu au identificat nimic. Doar asa, accidental.