La inceputurile mele editoriale, am scirs o carte, Miturile romanesti si arta filmului (1978),  in care imi puneam speranta ca vom avea o scoala de film sau macar un regizor care vor valorifica folclorul romanesc, in special mitologia nationala. Am asteptat o viata sa vad acest reviriment, sa vad imaginea Romaniei dupa tiparele mitologiei romanesti, dupa miracole ca Miorita, Mesterul Manole, Iovan Iorgovan sau Tinerete fara batranete, dar m-am inselat amarnic. Dupa ultimul avea sa ne dea o lectie Coppola. De toate acestea mi-am adus aminte vazand trei filme ale lui Carlos Saura, care m-au ravasit. Ii vazusem si anterior doua asemanatoare, Iberia (2005) si Salomé (2002), si banuiam la ce aveam sa ma astept. Dar filmele din ultimul deceniu, inclusiv Io, Don Giovanni (2009), cu premiera in Romania, despre care am scris anterior, sunt rezultatul metodei folosite in trilogie. E vorba de faimoasa trilogie: Bodas de sangre / Nunta insangerata (1981), Carmen (1983) si El amor brujo / Amorul vrajitor (1986). Nu cred ca exista scoala de dans din lume sa nu aiba aceste filme. Pentru un actor, balerin sau om de cultura in general, ele trebuie sa faca parte din ceea ce as numi „vizionare obligatorie”. In America, orice videoteca le are. Si nu e strada sa nu aiba una sau mai multe videoteci. Atat sunt de originale, de impresionante, incat a spune ca sunt niste capodopere, nu e mare lucru, n-ati inteles nimic. La fel daca ai spune ca sunt o lectie, o scoala, un model, un reper in ceea ce priveste dansul si muzica spaniola, stil flamenco. Cuvintele perfectiune sau desavarsire s-au creat pentru Dumnezeu si pentru astfel de realizari ale omului.

Asemenea filme nu se ivesc decat pe solul unor mari traditii, nu sunt posibile decat in cazul in care inspiratia vine din verticala istoriei, cand este vorba de mari sinteze, de experiente esentiale, de arhetipuri. Tot ceea ce a facut Saura a fost sa valorifice aceste arhetipuri, sa le dea universalitate prin forta de document a filmului. Evident, el a avut un plan, a aplicat o viziune. A plecat de la o trupa de mari dansatori, in frunte cu Antonio Gades, Cristina Hoyos, Laura del Sol si Juan Antonio Jimenez, carora li s-au alaturat mari chitaristi si cantareti, si a filmat laboratorul creatiei unor opere precum Carmen, Nunta insangerata si Amorul vrajitor, trei opere de referinta pentru spiritualitatea iberica si mondiala. In Carmen a imaginat o poveste contemporana care se suprapune peste povestea lui Mérimée, pe fondul muzicii lui Bizet. In Amorul vrajitor a ilustrat partitura celebra a lui Manuel de Falla, daca nu a inregistrat chiar baletul respectiv, cu faimosul Ritual al focului. Iar Nunta insangerata este chintesenta acestei formule: o trupa de dans se pregateste de spectacol, se macheaza, se costumeaza, face cateva exercitii de incalzire, ca apoi sa intre in povestea propriu-zisa, bazata pe piesa lui Garcia Lorca, realizand un spectacol de dans absolut magnific, o nunta in care mireasa fuge cu un al treilea, ca in povestirea lui Agarbiceanu dupa care s-a realizat filmul Nunta de piatra. Mirele insa vrea sa se razbune si il urmareste pe rapitor. Are loc o lupta intre cei doi barbati, totul fiind trait de dansatori in ralanti, momentul amintind de ritualul luptei intre samurai. Numai in filmele japoneze, cu Toshiro Mifune protagonist, am mai vazut asemenea concentrare si, in ultima instanta, frumusete plastica.

Filmele lui Saura sunt, de fapt, niste ceremonialuri, iar ceremonialul se naste din interferenta limbajelor, este genul de arta care sintetizeaza dansul, muzica, frumusetea plastica. Dar mai presus de orice avem o supranaturala, parca, intensitate a trairii. De unde vine acesta smintenie creatoare, absolut fabuloasa? Din substanta obiectului, fiindca in toate aceste povesti de dragoste este vorba despre viata si moarte, despre la honra, mandria spaniolului, care, daca e atinsa, imediat scoate cutitul. A dansa, a canta si a scoate cutitul sunt cele mai firesti lucruri, vorba spaniolilor, te nasti cu ele. In Amorul vrajitor, Saura chiar arata ca de mici, de foarte mici, de cand le este fixat destinul de catre parinti, spaniolii invata sa cante, sa danseze, sa se lupte cu cutitul sau sa se joace de-a luptele cu tauri. Viata este ca un cod, cu anumite reguli. De obicei, doi barbati se bat pentru aceeasi femeie. In Amorul vrajitor dragostea se petrece in crucis, iar cel ucis e mereu prezent printre cei vii, mai ales pentru sotia sa, pana ce amanta lui nu se duce cu fantoma. Abia atunci sotia sa e eliberata de pacat si va ramane cu cel care a facut inchisoare pe nedrept pentru cel ucis de altcineva. E limpede ca viata se prelungeste dincolo de moarte, fiindca totul e „love, the magician”, cum au tradus americanii.

Cred ca daca ar disparea pamantul si s-ar pastra in cosmos aceste filme, ai recunoaste ca sunt pecetea unui popor, cu o mare traditie. Marile traditii impun anumite semne, anumite elemente inconfundabile. Si Miorita e inconfundabila. Asa speram ca va fi si filmul romanesc, un limbaj care sa ne faca inconfundabili. Sa vezi un film si sa spui dupa semnele lui plastice, da, este romanesc. Din  pacate, nici un film romanesc nu poate fi apropiat de performante grafice similare celor spaniole sau japoneze. Ceea ce a devenit romanesc, este o creatie americana, filmele cu vampiri. Mai nou, un Brad Pitt a anuntat ca va face un film despre Vad Tepes, personajul real. Atat timp cand regizorii nostri nu au o viziune profunda si se rezuma la subiecte accidentale, pentru conjuncturi premiale, nu e de mirare ca americanii s-au hotarat sa ne confiste si istoria.