Socul cel mai mare pe care il poate avea un calator roman este cand revine acasa. Asa s-a intamplat si cu mine, dupa experienta americana, dupa ce am plecat de la aeroportul Kennedy, am facut escala la Heathrow (Londra), si am ajuns la Otopeni. Socul a constat nu atat din vederea diferentei dintre cele trei aeroporturi, ci din vederea oamenilor. Am ramas, repet, socat de felul cum aratam noi, romanii! Doamne, oare asa de pocit oi fi aratand si eu? Desigur, sunt oameni si oameni. Si englezii au oameni urati, si americanii, dupa cum si noi, romanii, avem oameni frumosi, eminescieni, ca sa spun asa, dar, proportional, la capitoul poceala nu ne intrece nimeni. Per ansamblu vorbind, nu am mai vazut aratari ca la noi. Ce stilati si eleganti erau americanii si englezii si ce taranoi pareau romanii, cu haine pe ei ca vai de lume, cu fetele sui, cu un miros specific, asemenea mizeriei din urma ninsorii! Daca ar fi fost doar mirosul traditional de branza si ceapa, amestecat cu cel de tuica, mai mergea, dar acum e vorba de un miros specific tranzitiei. Fapt care se simte chiar si daca ar fi sa compar lumea de la un spectacol, de la opera, sa spunem, cum sunt spectatorii nostri, adusi cu pluta parca si ce am vazut la Metropolitan Opera, la orice spectacol, spectatori unul si unul, toti americani get-beget, eleganti, in fracuri, cu paharele de sampanie in maini, convorbind in pauze intr-o atmosfera de sarbatoare.  

De ce aratam totusi, in general, asa de desfigurati? Care sa fie cauza? Evident, saracia. Este si o vorba, ce poate iesi din saracie?! Ni se tot da exemplul lui Iisus, care s-a fost nascut intr-o iesle, intre dobitoace, imagine care ne place, care se potriveste cu aceea a poporului roman, care si el s-o fi nascut tot intr-o iesle, printre dobitoace. E posibil sa fie asa, dupa cum e posibil sa fie doar o metafora. Insa Iisus a facut filosofia saraciei. Din care noi am extras ce ne-a convenit, ce s-a potrivit firii noastre. Crestinismul este religia saracului. Ortodoxia a imbratisat total aceasta filosofie. Pe cand occidentul nu, a luat-o pe o directie mai potrivita cu tendinta societatii, care era spre prosperitate, spre bogatie. Asa a aparut catolicismul, cu ramurile sale. Ce sentiment ai cand intri intr-o biserica ortodoxa, e ca in poezia lui Arghezi Biserica din gropi, si cum mi-am trait eu sarbatorile de iarna in minuni ca Saint Patrick, Saint John of Divine sau Saint Monica, despre care am relatat pe larg anterior. O catedrala catolica este semnul bogatiei, al frumusetii, al monumentalitatii. Elementele artistice sunt coplesitoare, de la fabuloasele vitralii la instrumentul specific slujbelor catolice, orga. Nu mai insist. Trec la spectacole. La noi exista o teorie, imprumutata de la Grotowski, numita „teatrul sarac”. Sa faci teatru din nimic. Se mai spune si „decor minimal”. La fel, filmul, sa-l faci cu bani cat mai putini, fapt imposibil, caci filmul este o arta bazata pe o mare industrie. Campion la saracia realizarii cu bani putini este Mircea Daneliuc, care a devenit lider la acest capitol cu filmul Proba de microfon. Chiar si dupa revolutie, el a continuat aceasta cursa solitara. Nu exista cred o oglinda mai potrivita decat filmele lui daca vrem sa vedem cum arata poporul roman. Vedeti-i Aceasta lehamite, Patul conjugal, Sistemul nervos, Marilena, Cele ce plutesc. Mizerie, saracie, uratenie, nebunie. Desigur, nu tot poporul roman, fiindca una e fata lui la Ciorogarla, alta la Sibiu. Insa nici Ardealul nu mai sta pe roze. Exista si o vorba, din nimic, nimic iese. Ce sa iasa din nimic? Ce sa iasa din saracie? Dimpotriva, americanii se intrec in lux, opulenta, bogatie. Ce iese din bogatie, puteti vedea in Pe aripile vantului sau in Avatar. Dar toata istoria filmului american este o istorie a bugetelor mari, tot mai mari. Este o concurenta in ceea ce priveste luxul, arta de a-i cuceri pe spectatori cu decoruri cat mai grandioase. Si ma gandesc ce a facut Zeffirelli din Turandot la Metropolitan Opera, reconstituind China imperiala. Ceva fantastic. In materie de investitii in arta, americanii sunt neintrecuti. Dar la orice capitol ne-am referi, nimic nu poate fi comparat cu Manhattan-ul. Bucurestiul? Impresia pe care o ai cand cobori din avion la Otopeni, apoi contactul cu imaginea de provincie a unei capitale pitice si murdare, cu oameni indobitociti, ca vai de lume, asemena maidanezilor din jur, care au inceput sa calatoreasca in autobuze, sa se incalzeasca, te face sa fugi inapoi sau sa-ti iei lumea in cap! Exodul in masa al romanilor care pleaca unde vad cu ochii are o explicatie si in aceasta imagine, bazata pe filosofia nimicului. Mai e si o alta vorba, ca nu se poate face din rahat, bici. Desi occidentalii ne imprumuta, spera intr-un miracol romanesc, intr-o redresare spectaculoasa. Cum? O pictorita de mare valoare, inarmata cu agresivitatea necesara supravietuirii, imi dadea exemplul sinusoidei din matematica. Zicea ca acum sutem in partea cea mai de jos a curbei, dar ne vom inalta, are credinta ca va fi si mai bine. Asta e, ramanem cu imaginea sinusoidei.