In cadrul retrospectivei Best Film Fest a celor mai bune filme pe anul 2009, la cinema „Studio” s-au proiectat si filme create pentru ecran 3D pe ecran normal, 2D sau conventional. Din fericire, filmele nu erau dublate, ci subtitrate. Asa au fost Up si Avatar, doua capodopere, din pacate, proiectate cu tehnica existenta. O veche proiectionista de la „Studio” mi-a spus ca asa au primit filmele, pe pelicula clasica si ca cinematograful nu are in dotare tehnica 3D si nici bani pentru ochelarii necesari unei astfel de proiectii, la care ea a participat in tinerete, cand veneau rusii pe la noi si faceau astfel de demonstratii. Dar aceasta tehnologie se inventase inca de la inceputurile cinematografului, mai exact, din 1890. Insa ceea ce pe atunci era un experiment, acum a devenit o realitate. Cel putin in America. Interesant, asadar, este faptul ca filmele despre care vorbim asa au fost oferite, sa fie proiectate in conditiile tehnice existente. Ceea ce inseamna ca producatorii acestor filme le-au creat si pe suportul conventional, tinand seama de realitatile din majoritatea salilor de cinema ale lumii, unde a fost difuzat acest film, iar rezultatul comercial s-a vazut: Avatar a depasit recordul de incasari detinut de Titanic, filmul precedent al aceluiasi Cameron.

Care este diferenta unui film ca Avatar, de pilda, proiectat pe 2D si pe 3D, asa cum am vazut eu filmul la premiera lui newyorkeza si pe care l-am revazut recent si la „Studio”? Evident, pe 2 D dispare aproape complet iluzia tridimensionala, dispare complet senzatia fizica, epidermica, senzatia ca esti si tu, spectator, proiectat in mijlocul actiunii. Dispare, altfel spus, impactul nemijlocit, fascinatia optica a unei lumi complet aeriene. Secventa fabuloasa a muntilor plutitori, de pilda, nu mai este asa de fabuloasa, devine contemplativa. Caci dimensiunea in plus, cea spatiala, micsoreaza participarea intelectuala. In proiectia clasica, dimpotriva, creste participarea imaginativa, ideile filmului, ca si intreg scenariul, sunt mai evidente, mai asezate. Altfel spus, proiectia pe 2D are avantajul continutului, pe 3D, al formei. Vazut pe suport 2D dispare deci efectul numit „minunea secolului”, cand primii spectatori aveau senzatia ca trenul de pe ecran intra in sala, iar ei o luau la fuga. Asa iti vine sa faci si aici, cand filmul e proiectat pe 3D si vezi, de pilda, stancile sau marele Arbore al Vietii prabusindu-se si peste tine! Din punct de vedere estetic este un castig ca mijloacele sa fie mai putine. Este exemplul pe care Tudor Vianu il dadea cu rama de la un tablou. Ceea ce este limitativ fizic, devine nelimitat spiritual. Sa ne gandim numai la cazul lui Chaplin, care ani de zile a refuzat sa faca filme vorbitoare, convins fiind ca vorbitorul va distruge toate cuceririle estetice atinse de filmul mut, asa cum demonstra si un teoretician ca Rudolf Arnheim, elogiind culmile artei tacute, avantajele imaginii alb-negru fata de cea color. Dar peste cativa ani de la inventie, toata lumea facea filme vorbitoare si color. Acum ele sunt cotate ca fiind clasice, conventionale, depasite de noua tehnica. Evident, este vorba si despre obisnuinta cu ea. Filmul este un sistem de conventii, ca orice alt gen artistic. E drept ca secretul in arta este sa realizezi mult cu putine mijloace. Daca rama de la un tablou ca Noapte instelata de Van Gogh, de pilda, nu ar limita spatiul, peisajul nu ni s-a parea din punct de vedere estetic infinit si de nepatruns. Asa si aici, in filmul 3D, o dimensiune fizica in plus face ideea sa fie mai difuza. Si cred ca marea incercare pentru James Cameron nu a fost sa faca un film pentru tehnica 3D, nici sa creeze personaje animate mult mai perfecte in contrast cu fiinta umana, ci sa exprime ideea ca omul modern si-a pierdut legaturile cu natura. Fenomenalele legaturi ale populatiei Na’vi cu padurea si zeita lor suprema, Eywa, formeaza o retea, un grid connection. Totul este un intreg, o armonie, o gridophanie. Personajul Jake reincarnat, in forma de avatar, este initiat tocmai in a descoperi aceste legaturi secrete, in a simti cu toata fiinta pulsul intregii naturi, ca atunci cand domesticeste un cal zburator, ca o pasare maiastra. Dincolo de tehnica, ramane tot substanta unei opere. Numai ca tehnica face ca ea sa fie mai mult sau mai putin expresiva. In fond, toate mijloacele sunt bune, principala problema ramane cine le manuieste. De regula, oamenii fara talent compromit cele mai fantastice mijloace. In fine, nu putem sa neglijam nici alt fapt colosal: filmele 3D readuc oamenii la cinematograf, fac sa fie recastigata pozitia privilegiata a spectatorului, pentru care filmul, cel putin in America, este o noua religie. De aceea, filmul 3D constituie o puternica concurenta pentru filmul la televizor si pe DVD. Dar deja tehnicienii americani au creat posibilitatea ca si la computer sa se obtina acel basorelief alcatuit din doua imagini suprapuse in proportie de 90 la suta, una cu tenta rosie, alta albastra. Dar pentru a vedea montajul final in 3D, trebuie sa purtam ochelari speciali cu lentile, una rosie, iar cealalta albastra. Prin aceasta tehnologie, fiecare ochi vede numai una dintre cele doua imagini, fortand insa creierul sa le combine si sa rezulte o imagine in trei dimensiuni. Daca te uiti la ecranul 3D fara ochelari, imaginea e neclara, dublata, fiindca suprapunerea celor doua imagini nu e completa, e doar de 90 la suta, cum am spus. Ochelarii si creierul uman fac ca suprapunerea sa fie totala. Se preconizeaza ca fiecare detinator de computer sa-si poata face singur, acasa, astfel de imagini, asa cum in prezent manuieste tehnica obisnuita, conventionala.