Incontestabil, triumful lui The Hurt Locker, care a primit sase premii Oscar, printre care cel mai bun film si cea mai buna regie pentru Kathryn Bigelow, este un premiu politic. Dar si de inaugurare a unui nou palmares, fiind primul premiu de regie obtinut de o femeie! Dar tinta principala a fost politicul. Dovada ca atat regizoarea, cat si scenaristul Mark Boal au dedicat premiul soldatilor americani care lupta in Irak si Afganistan, ca si tuturor celor care poarta o uniforma! Este vorba categoric de un film dedicat eroismului soldatilor americani in razboiul din Irak. Arta, magia, mesajele pe verticala, precum cele din Avatar sau formidabilul Up, caruia eu i-as fi dat Marele Premiu, au trecut pe plan secund. In The Hurt Locker avem povestea unei trupe de genisti care cauta mine puse de irakieni unde nu visezi si le dezamorseaza. E multa fictiune in acest film, asa cum scrie un genist, luptator in Irak, care ii acuza pe realizatori ca i-ar fi furat experienta povestita intr-un articol aparut in „Playboy”, inclusiv expresia care da titlul filmului. Normal ca regizoarea Kathryn Bigelow s-a inspirat de undeva, mai exact, scenaristul Mark Boal, care a stat alaturi de plutonul acuzatorului timp de 30 de zile, iar filmul are o mare doza de document, dar meritul ei este acela de a crea atmosfera infernului irakian, o atmosfera speciala, ceea ce mi se pare esential.

Pentru un regizor ca Nikita Mihalkov, cel mai important lucru intr-un spectacol este atmosfera, daca regizorul stie s-o creeze. Si care este aceasta atmosfera in filmul lui Bigelow? Ne-o spune inca din motto: „The War is Drog”, adica razboiul este un drog. Si eroul, William James (Jeremy Renner), isi traieste chiar munca lui in transa, insisi colegii de echipa nu-l inteleg, fiindca, desi au un robot de depistat si cules minele, totusi eroul merge si le dezamorseaza cu propriile maini, face treaba sa fie sigur, fiindca robotul cam are defectiuni. Plus ca el nu poate intelege acest joc de-a soarecele si pisica, un razboi mai mult nevazut, fiecare localnic fiind un potential dusman si fiecare obiect sau gunoi o potentiala bomba. Iar soldatii trebuie sa supravietuiasca in aceste conditii. De aceea, ceea ce face James, pare o curata sinucidere. El este un veritabil erou necunoscut, fiindca a dezamorsat peste 800 de mine. Si celor mai ingenioase capcane carora le da de capat, le ia legaturile-cheie si le pastreaza intr-o geanta ca trofee. Apoi exista o relatie a lui cu un copil irakian, care e pasionat de fotbal si de DVD-uri. Soldatul ii cumpara DVD-uri si joaca cu el fotbal. Pe pusti il chema Beckham (Christopher Sayegh), ca pe fotbalist, si castiga cu James un pariu, caruia ii apara o minge. Dar aceasta prietenie frumoasa are un final tragic: cand James, intr-o cautare dupa o mina, descopera cadavrul mutilat al lui Beckham, iar in interiorul lui, in stomac, o bomba. Cine a pus-o? Cine a putut face o asemenea crima?

Asadar, din ce compune Bigelow atmosfera filmului? Din aceasta realitate infioratoare, ca dusmanul e invizibil si cauta cai dintre cele mai ingenioase, incredibiule, sa-si plaseze bombele. Asa este si cazul dinspre final al unui barbat irakian, caruia i s-au prins de corp mine si au fost prinse bine, cu lacate, sa nu le poata desface. Ce dovedeste acest lucru? Ca omul a fost luat cu forta si obligat sa poarte aceste mine. Ar fi partea tezista a filmului, inevitabila in astfel de pelicule. El are casa, nevasta, copii, vrea sa traiasca, dar nu-l lasa altii, fantomele razboiului, ceea ce se si intampla, desi James s-a straduit sa-l salveze, dar e prea tarziu, nu-i mai poate desface decat unul din lacate. Nu apuca sa plece si dezastrul se produce. Asadar, aceasta rezistenta irakiana are loc in pofida unora dintre irakieni. Evident, totul e absurd, ilogic, de neinteles. Ca la razboi. Iar raportul este acesta: soldatii americani sunt la vedere, ei actioneaza pe fata, iar armata irakiana este invizibila, nu stii de unde apare un focar criminal. Dar filmul nu are numai aceasta actiune, de deminare, a grupului format din trei genisti, James, sergentul Sanborn (Anthony Mackie) si Owen (Brian Geraghty), mai are si conflicte de guerila, precum lupta grupei lui James cu niste dusmani plasati intr-o casa daramata de la marginea desertului. Sunt clipe de tensiune speciala, pana ce lunetistul Sanborn ii lichideaza pe adversari. Mai exista si o descindere nocturna, cand Owen este grav ranit si scos din lupta cu helicopterul. Replicile sunt taioase, uneori imblanzite de umor, in stilul filmelor americane, joaca celor trei este teribilista, specifica varstei, soldatii au o umanitate care le mareste starea de potentiale victime. Dar starea de drog, de transa, a lui James este atat de mare incat eroul, desi isi termina stagiul si ajunge acasa, unde il asteapta o femeie cu un copil, o ia dupa o vreme de la capat, adica revine pe front si se pune pe treaba, inca un stagiu de un an, fiindca razboiul i-a intrat in sange, deminarea este viata lui, adevarata sa viata.

S-a intamplat sa vad The Hurt Locker sub impresia filmelor lui Carlos Saura din medalionul inchinat lui de Institutul Cervantes. Cand vezi asemenea filme, te intrebi unde mai e filmul american? Iar filmele premiate cu Oscar nu sunt decat conjuncturi politice sau financiare. E important insa ca exista aceasta competitie America-Europa. Si am vazut ca americanii stiu sa asimileze iute Europa. Dar ei vin cu o viziune expansionista, noua, proaspata, rupta de orice oprelisti. Ei sunt orizontala culturii, iar Europa verticala. Ei sunt viitorul, iar Europa trecutul. Dar unul fara altul nu se poate. Ca sa fii ancorat bine in prezent.