Abia astept sa vad Eu cand vreau sa fluier, fluier, fiindca mi-e greu sa cred ca filmul de debut al lui Florin Serban a impresionat mai mult juriul de la Berlin decat cel de-al 45-lea film al lui Marin Scorsese, Shutter Island (2010), care este o tulburatoare parabola despre holocaust si schimbarea identitatii. Am citit subiectul filmului nostru si imi miroase a fals si superficial. Oare de ce o astfel de tema majora precum cea abordata de Scorsese nu a impresionat juriul de la Berlin?! Pentru ca e vizata Germania?! Exclus. Ar fi trebuit, dimpotriva, sa-i fi bucurat pe germani, care poate ei ar fi trebuit sa produca un asemenea film, in care multe dialoguri se poarta in limba germana. Ceva nu e in regula aici. Nu sunt oare aceleasi jocuri de culise, aceeasi politica duplicitara ca si la Festivalul de la Cannes? Nu o data am aratat in ce chip a luat Palme d’Or filmul 432, in detrimentul marelui artist american Julian Schnabel, o politica dirijata de europeni sa-i elimine pe americani, care domina piata de difuzare europenaa. Asa ca ii ataca la premii! E poate sansa noastra, a esticilor in general! Dovada Ursul de Aur pentru filmul turcesc Honey, care s-ar fi cuvenit poate lui Martin Scorsese. Dar sa lasam aceste speculattii deoparte, desi tragem inca o data semnalul pentru cineastii nostri tineri, care nu trebuie sa-si faca iluzii cu astfel de premii, daca spectatorii ii sanctioneza. Ei trebuie sa-i convinga nu cu premiile, ci cu ceea ce se intampla pe ecran cand spectatorii merg la filmul lor. Si nici nu trebuie sa aiba prejudecati, sa considere ca spectatorii romani sunt inferiori altor natii.

Analizand acum Shutter Island, ma gandesc ca o cauza a inaderentei pentru un astfel de film ar putea fi formula folosita de Scorsese, aceea insolita de a combina realul si imaginarul. Filmul e ca un fluviu cu doua brate, unul politic si altul fictiv. Dupa ce merge un timp pe cursul politic si ne anunta ca asa cum nemtii, pentru experientele lor de spalarea creierelor, au luat drept cobai evrei, iar rusii, prizonieri, americanii au facut cobai din nebuni, deodata filmul o ia pe bratul fictiv si ne trezim intr-o poveste SF, ca un labirint, din care nu mai iesim decat cu intrebarea finala a personajului principal: „Cum e mai bine, sa traiesti ca un monstru sau sa mori ca un om bun?” Si filmul ne prezinta tocmai ce sau cum este un astfel de monstru. Insusi Teddy Daniels (Leonardo DiCaprio), un executor federal al legii - US Marshals, ajunge, impreuna cu partenerul sau, Chuck (Mark Ruffalo), sa nu mai stie cum ii cheama, sa devina din anchetatori, anchetati si pana la urma cobai, schimbandu-li-se identitatea. Actiunea se petrece in anul 1954, pe o mica insula, Shutter, de langa Boston, unde se afla un ospiciu pentru tratarea condamnatilor cu tulburari mentale. Cei doi venisera sa investigheze evadarea unei paciente, consoderata o criminala, dar descopera practici extreme de tratare a bolnavilor, greu de deconspirat, fiindca un intreg mecanism se misca perfect pentru a camufla adevarul, pentru a-i plasa pe piste false si a-i face sa creada in tot felul de fictiuni, dat fiind ca doctorii Cawley (Ben Kingsley) si Naehring (Max von Sydow) sunt foarte versati si inarmati cu toate mijloacele pentru a-i face sa-si piarda mintile. 

Cine are interes ca anchetatorii sa fie sechestrati si s-o ia razna, ca Teddy sa se identifice cu Andrew Laeddis, adica criminalul periculos, piromant, care i-a omorat sotia, pe Dolores (Michelle Williams), si i-a dat foc la casa, nu ni se spune. De la un start realist, o investigatie politista, intram intr-un hatis de ambiguitati, in care fiecare episod fictiv, sau deductiv, este contrazis de urmatorul si depasit. Filmul are la baza romanul lui Dennis Lehane, un scriitor bostonian specializat in „crime fiction” si „mysterey fiction”. Mai cunoscut este romanul sau Mystic River, dupa care Clint Eastwood a tras un film, incunuat cu Oscar. Aici, in Shutter Island, provocarea este insa majora, fiindca intram in istorie, in Holocaust, in ipotezele psihice ale unor secrete militare de spalare a creierelor, dar ni se da doar cu praf in ochi, fiindca fictiunea vine ca un nor apocaliptic si ineaca totul, nici nu mai stim cine e de vina, romancierul, scenarista Laeta Kalogridis sau regizorul.   

De fapt, mai ales in ultimul timp, Scorsese pluteste pe aceste doua ape. Si in The Departed (2006) ataca sistemul, dar cand sa ne dezvaluie ce se ascunde in spatele cartitelor, o coteste spre fictiv. Fictivul e adesea o solutie pentru a scapa de... urmaritori, daca si cineastii sunt, si trebuie sa fie, atunci cand scormonesc in gramada de gunoi a adevarului, periculosi. In mai toate filmele sale, de altfel, Martin Scorsese a recurs la un prim strat documentar, a incercat sa arate anumite realitati de sub coaja realului aparent, dar niciodata nu a mers pana la capat, adica nu a depasit sau tradat fictiunea. Pana la urmna, in cazul lui, fictiunea e cea care tradeaza, incaleca si bate politicul! In filmele sociale sau politice, toate mijloacele cineastului sunt, initial, de tip ancheta, asa cum incepe si Shutter Island, cu Teddy drept un politist dur, care investigheaza cazul unei paciente, Rachel, din Ashecliffe Hospital, care, dupa ce si-a ucis cei trei copii, a disparut, ca apoi Rachel (Emily Mortimer) sa apara, sa i se creeze o dublura a ei, pentru a-l deruta pe Teddy, care insa o descopera pe adevarata Rachel (Patricia Clarkson) intr-o pestera, moment precedat de o secventa care ne trimite la Nosferatu al lui Herzog, fiindca stanca e invadata de sobolani. Jocul dintre adevar si fictiv este extem de fragil, eroul se afla mereu pus in fata a doua sau trei variante ale aceluiasi fapt incat, treptat-treptat, el ajunge sa fie inghitit ca intr-un vartej in suvoiul de explicatii si realitati misterioase pana ajunge sa-si recunoasca o alta identitate, renegandu-se pe sine. 

Datele initiale ne imping sa judecam filmul cu pretentii majore, dar pana la urma intelegem ca Shutter Island este un thriller, e drept, mai aparte, mai sofisticat, care amesteca si putin politic, putin suspans, putina analiza freudiana, putin „zbor deasupra unui cuib de cuci”, putina istorie, cam de toate pentru toti. Ma deranjeaza ca si-a propus doar sa ne pacaleasca, fiindca miza initiala a acestui film era mare, comparativa cu filmele politice ale unor Costa Gavras sau Oliver Stone. In ultima instanta, povestea este toti contra unu, fiindca cei de pe insula vor complota, il vor „aranja” pe Teddy fara ca el sa banuiasca (substante letale in cafea), pentru ca in final sa recunoasca faptul ca se afla de doi ani pe insula (se afla de 4 zile), ca il cheama Laeddis, ca nici n-a auzit de Teddy Daniels etc. Cu ingaduinta, filmul ar putea fi, cum am spus, o parabola despre holocaust si schimbarea identitatii. Antecedentele lui Teddy sunt cheia, fiindca Lehane il face sa fi trecut prin infernul razboiului, sa fi ucis multi oameni, sa aiba o drama personala, deci el este motivat sa fie violent si sa aiba obsesii criminale: el viseaza mereu lagarul, o scena cu uciderea unui grup masiv de soldati, un dialog fantastic cu o fetita moarta care invie si ii reproseaza de ce nu a salvat-o pe ea si pe ceilalti, dar mai ales o viseaza pe sotia sa, Dolores, care ii apare continuu in cosmarurile sale, pe care le are si cu ochii deschisi, asa cum este si cel in care o vede in ipostaza lui Rachel, ucigandu-si cei trei copii. Fictiune in fictiune, fiindca si povestea lui Rachel e inventata de catre doctori. Din alt punct de vedere, filmul este un exercitiu de imaginatie, o modalitate de a prinde spectatorul intr-un original paienjenis deductiv, in stil Edgar Allan Poe, mult favorizat aici si de jocul „alarmant” al actorilor, bine distribuiti, mai ales Leonardo diCaprio, care realizeaza o compozitie de zile mari. De altfel, Scorsese e renumit pentru distributiile sale fara gres, de la Taxi Driver sau Raging Bull si pana la Cartita. Ceea ce ramane formidabil la acest regizor este faptul ca el nu tradeaza niciodata metafora, fictiunea, fie si atunci cand face un film despre mafie.