Cel putin jumatate din acest film, La pianiste (2001), tradus la noi Profesoara de pian, care a fost incununat cu numeroase premii, in primul rand cu Marele Premiu la Cannes, in 2001, traiesti ca la un concert simfonic, totul este muzica, poezie, te incanta Erika, profesoara de pian, lectiile ei, concertul din Bach pe care il da in casa unui mare iubitor al muzicii si colectionar de instrumente vechi, te cucereste superioritatea ei docta, te nedumereste doar relatia incordată cu mama ei, furiile pe care i le declansează pianistei psihologeala batranei sale mame. Intr-o seara, cand o iscodeste unde a fost timp de trei ore, de la ultima lectie şi pana a intra in casa, chiar o palmuieste, determinand-o pe Erika sa-si bata mama. Abia mult mai tarziu aflam ce sunt cu toate aceste intarzieri, cand regizorul Michael Haneke, care a adaptat pentru ecran romanul lui Elfriede Jelinek Pianista (1983), ne dezvaluie o alta fata a personajului sau: aparent pura, inocenta, cultivata si rafinata profesoara de pian, specialista in Schubert si Schumann, e voyeurista, frecventeaza adica un loc unde se dau filme porno sau rataceste intr-un parking, unde se masturbeaza la vederea a doi tineri care fac dragoste intr-o masina. Iar intr-o seara, se inchide in baia de acasa si isi provoaca dureri vaginale cu o lama.

Intram deodata din lumea muzicii in lumea libidoului, de la Bach sarim la Freud, la complexele sexuale ale unei domnisoare batrane. Nu intamplator actiunea filmului se petrece la Viena, locul unde Freud şi-a intemeiat teoria sa, psihanaliza. Avand o viaţa personala reprimata de conduita rigida a meseriei sale, dar şi de tirania mamei, fapt inspirat chiar de relaţia lui Jelinek cu mama sa, profesoara evadeaza intr-o zona sadomasochista, cautand secrete placeri sadice, asa cum este si scena cand ii pune sticla pisata in buzunarul hainei unei eleve de-ale ei, Anna, care se va taia la mana, ratand un concert. Dar boala Erikai este incurabila, nevindecabila, cum se dovedeste atunci cand in viata ei intra Walter, un barbat tanar, frumos si talentat, care ii devine elev si se indragosteste pasional de ea. Felul cum se comporta profesoara cu elevul ei in intimitate este la fel de anormal, impunandu-i un raport umilitor, de despot erotic, el fiind ca un animal de folosit. In actul sexual, el trebuie să fie pasiv, iar ea activa. Asa se intampla cand fac sex oral in toaleta Conservatorului. Dar mai apoi, aceasta relatie culmineaza cu niste conditii pe care i le pune Erika pentru a se lasa iubita. Intr-o scrisoare ii dezvaluie care sunt aceste conditii, cat si viata ei intima de sadomasochista, cerandu-i sa o tortureze, luandu-l chiar la ea acasa si aratandu-i toate instrumentele torturii pe care le pregatise intr-o cutie. Ca in bestiarele evului mediu, trebuia s-o lege cu funii, cu lanturi, si s-o bata, s-o loveasca peste fata si corp. Cele citite il dezgusta pe Walter si pleaca speriat. El nu vrea sa intre in aces joc de „legaturi periculoase”. Dar ea il cauta la patinoar, unde el practica hokey-ul, si, intr-un vestiar, il agreseaza sexual din nou, terminand într-o baie de voma.

Voma este, de altfel, un laitmotiv al acestei parti a filmului. Totul devine oribil, morbid, aceste scene lubrice se petrec in liniste, in banda sonora nu mai auzim nici un zgomot, muzica a fost uitata, sunetele care ne invaluiau la inceput au disparut, acum nu mai avem decat un caz patologic, un fenomen gretos, la limita suportabilului. Si cum se termina povestea? Walter, tanarul barbat umilit, vine la Erika acasa intr-o seara si, dupa ce o izoleaza pe mama ei intr-o camera, începe sa o trateze pe femeia dorita ca in scrisoare, adica o bate crunt si o violeaza, in pofida vointei ei, care primeşte tot acest macel ca un sloi de gheata, nemiscata, total pasiva. A doua zi avea concert. Stia că el va veni. Asa ca isi pune un cutit in geanta, dar, la vederea lui Walter, are o reactie la fel de surprinzatoare, scoate cutitul si se raneste pe sine, parasind apoi cladirea unde urma să cante. Se va sinucide sau va continua viata dubla, de profesoara model, admirata pentru talentul ei, dar care in ascuns se masturbeaza?!

Uluitor este jocul Isabellei Huppert, traumatizant, hipnotic, obsesiv, un joc predominant facial, ca o masca de sfinx, care ascunde mistere de nedezlegat, precum chipul premiantei cu Nobel. Poate numai in filmele lui Bergman, Persona, Strigăte şi şoapte şi alte filme freudiene să mai găsim asemenea personaje. Dar nici acolo. Nici macar in filmul următor al bavarezului Michael Haneke, Le temps du loup (2003), tradus la noi Vremuri de restriste, un fel de drama apocaliptica, de Codex Regius, ce vrea adica sa creeze atmosfera de dinaintea sfarsitului lumii, in care Isabelle Hupert joaca rolul unei mame care se lupta, dupa ce i-a fost ucis sotul, să-si salveze cei doi copii de la dezastrul iminent, de la panica supravietuitorilor intr-un spatiu desertic, al cetii si cadavrelor. Dar filmul nu convinge, desi trebuie luat ca un experiment de imagine (Jürgen Jürges). Nici actrita nu are o partitura clara. Dimpotriva, in Pianista ea da viata unui personaj complex, face un rol impecabil, desi morbid, inuman, la limita ororii, rol accentuat si de relatia masturbatoare cu mama ei (Annie Girardot), cu care doarme în acelasi pat, ca in scena declansată, zice Erika, de faptul că i-a zărit mamei „parul sexului”. Desigur, toate aceste scene te deprima, cum l-au deprimat si pe tanarul Walter (Benoit Magimel), ranit in orgoliul sau. E un caz izolat, iti zici, cu speranta ca este asa, ca sadomasochistii nu sunt un fenomen social, desi nu intamplator avem si montarea de la „Odeon” cu Marchizul de Sade, iar domnisoare care imbatranesc pe la concerte sunt destule si pe la noi, dar nu se poate să nu te uimeasca stiinta cu care regizorul austriac si-a manuit povestea, cu care ne introduce in patologia sadomasochismului, proiectandu-ne in subconştient un personaj memorabil. Iata de ce asteptam plini de curiozitate sa vedem ultimul film al lui Haneke, The White Ribbon, considerat favorit la Oscar pentru cel mai bun film strain.